Din pacate, nu doar ce se intampla intre peretii tai...
Sunt depedenta de blocuri. M-am nascut la Iasi, intr-un cartier cu blocuri multe. Ne cunosteam cu totii intre noi, acolo erau prietenii mei. Stiam mirosul caselor vecinilor mei. Daca iti lipsea ceva, zahar, sare, un chibrit sau un bec, gaseai alaturi.
Cand a fost sa ma mut la casa mea, m-am mutat tot la bloc. In Bucuresti. M-am deprins repede cu obiceiurile noilor mei vecini si cu mersul cartierului. Nu e cine stie ce spatiu intre blocuri, asa e peste tot... Daca ai un copac, doi, in jurul imobilului, zici merci. Iar daca ai si parcare, esti chiar tare!
Aici, am si copaci, si parcare. Si totusi...
Asa e in firea omului. Sa nu stea pe loc.
L-am vazut prima data duminica seara. Se itea singur, inalt, in mijlocul campului. In jur, maracini si buruieni, cat vezi cu ochii. M-am intors si ieri si am intrat. Inauntru... un vis. Camere mari, inalte, spatioase, luminate, cu multe balcoane. Ce ne dorim, nu?
M-am simit nesigura. Mi-a placut, dar aproape ca mi-a fost frica acolo. Lipsesc ele, blocurile. Adultul nascut si crescut printre blocuri se simte stingher si infricosat de perspectiva campului. Chiar daca, pentru prima data, ar vedea pe fereastra linia orizontului sau Bucegii, in zilele cu cer senin.
Inca ma gandesc ce vreau. Aparenta siguranta a blocurilor, civilizatia sau liniste si izolare...
Din nou, e greu...
obisnuiam sa schimb sensul melcilor, la fel cum papusarul il schimba pe al nostru.. e transitiv procesul.mergem cu casa in spate precum celor din lumea lui garbiceanu
RăspundețiȘtergere