Au trecut 7 ani...

... de cand nu mai e cu noi. A plecat intr-o zi mohorata de octombrie. Si a luat cu el toata copilaria mea, din satul aruncat intre dealuri si vii. Toata lumea ii spunea tataie, desi doar eu eram indreptatita sa-l numesc asa, caci am fost singura lui nepoata. Pe mine m-a leganat pe picioare si m-a plimbat, asa cum n-a facut-o cu propriii lui copii.
Am o mie de povesti si amintiri despre el. Tataie nu se grabea niciodata. Viata lui a curs dupa un ceas numai de el stiut. Voia sa traiasca 120 de ani. Au fost doar 91...
N-am mai mancat, de atunci, piersici ca ale lui. Mari cat un cap de prunc, rosii, carnoase, zemoase. Eu, singura, nu puteam termina una intreaga. Nu stiu cum le altoia, ce le spunea, cum le mangaia, de erau atat de frumoase. Si prunele... n-apucam sa le culegem pe toate, atat erau de multe! Iar via... Doamne, cat o iubea!
Universul lui era acolo, la tara, langa vie. Nu-mi amintesc sa fi plecat de acolo, in ultimii ani de viata. Mi-aduc aminte ca, la nunta matusa-mii, fata lui, primul gand i-a fost sa nu vina, pentru ca... n-avea cu cine sa lase caprele. Asa era tataie. Vorbea cu toate orataniile din ograda. Si stii ceva, ele intelegeau si-i raspundeau, in felul lor.
In zilele lungi de vara, cand mamaie era la munca, la colectiv, tataie ma lua cu el la cules de macese. Le dadea la schimb, pe lemne, padurarului din sat. Uram sa stau ore-n sir pe dealuri, departe de jocuri si copii, ca sa adun fructele alea mici si rosii! Am inteles, mai tarziu, ca el nu ma tara dupa el ca, vezi doamne, i-as fi fost eu de mare ajutor... Ii era drag sa stea cu mine, sa-mi povesteasca, sa ma puna sa-i cant. Nu stiam atunci...
Sunt 7 ani si piersicii n-au mai rodit din anul mortii lui. Via-i mai saraca, prunii nu se mai apleaca de rod, casa nu mai e nici ea la fel de mare, nici nucii atat de inalti, iar cainele e batran si bolnav. Mamaie sta acolo doar vara... Iarna, casa e pustie, nu-i mai trece nimeni pragul. Poate doar el, asteptandu-ne pe noi.
Il mai visez cand si cand. Si e la fel, bland, bun si nu se grabeste niciodata. Mi-e tare dor de el, mi-e dor de-atunci!