Cand moartea loveste in direct

Pentru toti cei care ma intreaba daca pe noi nu ne doare...

Plec din antena cu ochii in lacrimi. In redactie, e liniste. Neobisnuit, pentru noi. Ma uit la colegii mei, sunt si ei impietriti, cu ochii tintuiti in ecranele calculatoarelor. De opt ore, urmarim cu totii operatiunea de salvare de la Calarasi. Fetita de doi ani si ceva e blocata in putul adanc de 10 metri.
Prea tarziu... Prea devreme...
Liniste si in platou, la fel si in regie. "Au acoperit-o cu un cearceaf...", aud in casca. Iar eu, acum, trebuie sa anunt moartea... Ingrata meserie... Si da, am plans. Si da, ne doare! Nimeni nu e imun la durere, la suferinta.
Am plans si acum vreo 6 ani, pe aeroportul Otopeni. 11 sicrie, perfect aliniate, purtau trupurile ciuruite ale soldatilor romani, ucisi intr-un razboi care nici macar nu era al lor!
Am plans la Mihailesti, pentru colegii nostri Elena Popescu si Ionut Barbu, omorati in explozia blestemata. Atunci, intre jurnale si editii speciale, am mers intr-o noapte, la Buzau, la priveghiul lor...
Am plans la Baia Mare, pentru cei patru militari, impuscati mortal de colegul lor de camera, care apoi s-a sinucis. "Ce bine imi pare sa va vad in realitate, domnisoara Simona..." mi-a zis mama unuia dintre militari. Am inghitit in sec... Stiam ca daca nu i-ar fi murit copilul, nu m-ar fi cunoscut...
Am plans pentru handbalistul Marian Cozma. De neputinta si revolta!
Am plans pentru Michael. A fost o saptamana crunta, in care am vazut sute de filme, de videoclipuri sau articole... Ingrozitor final, pentru un om atat de mare...
Am plans si azi, pentru fetita din Calarasi.

Uneori, am senzatia ca moartea e atat de aproape, incat daca intind mana, o ating...