luni, 30 noiembrie 2009

Soldati, fasole si carnati

N-am niciun sentiment, in legatura cu ziua nationala. E pentru prima data, dupa foarte multi ani, cand sunt libera de 1 decembrie. Libera, pentru ca asa e noul meu program, nu ca s-ar sarbatori ziua nationala la stiri...
Cum arata 1 decembrie, la romani? Pai, in primul rand, parade. Sunt spectaculoase, daca le vezi acolo, in strada. Am fost, acum vreo 5 ani, la Alba Iulia si e impresionant. La televizor, oricat de performanta ar fi transmisiunea, nu e acelasi lucru... Si cum n-o sa merg maine la Arcul de Triumf, sa-i vad pe cei o mie de soldati marsaluind, o sa stau acasa. Toata partea asta a capitalei va fi inchisa masinilor... Fara nervi, de ziua nationala, nu?
Dupa parada, vor fierbe in direct, simultan, cazane intregi de fasole cu ciolan. Nu stiu de unde si de cand e traditia asta... La mine acasa, nu se mananca asa ceva, de 1 decembrie. Cred ca nici in alta zi. As prefera niste sarmalute moldovenesti mici-mici si foarte gustoase, facute de mama... Si niste poale-n brau, pufoase, aurii si moi. Dar mama e la Iasi, fata e aici. Chiar asa, or fi deschide firmele de catering?
Cineva mi-a urat azi Happy first of december... Atunci, asa sa fie. Dar fara soldati, fasole si carnati...
Sa fie vreme buna!

duminică, 29 noiembrie 2009

Mini-me si maimuta

La mare, cu parintii. Aveam vreo sapte ani. Tot concediul am batut-o pe mama la cap sa ma lase si pe mine sa ma pozez cu maimuta. Il mai tii minte pe nenea ala care tipa pe plaja "nu dati banii pe prostii, faceti poze la copii"? Ei, ala era... In ultima zi, i s-a facut mila maica-mii de mine, mi-a dat cativa banuti si m-a trimis la pozar. M-am asezat frumos in fata obiectivului, mi-am pregatit zambetul... Si deodata maimuta se repede la mana mea! Da, m-a muscat de antebratul stang... Nu stiu cat e de clara rana, in poza asta, e destul de mica... Ma durea infiorator. In mod normal, as fi alergat la mama, urland ca din gura de sarpe... Dar acum, ma simteam cu musca pe caciula. Eu insistasem sa ma pozez cu bietul animal, care cred ca era epuizat de atata plimbat pe plaja... Asa ca am strans din dinti(stiu ca imi venea foarte rau sa plang) si AM RAS ca de poza... Asta e povestea pozei cu maimuta. Cred ca e prima mea fotografie color...
Aici eram mai micuta. Aveam vreo patru ani si eram indragostita de rochita asta(era albastra)... Mi-o spala mama cand dormeam... Si cartea preferata: o poveste cu o vulpe. Vara, la bunici...
La Iasi, la o plimbare cu tata. Ma plictiseam ingrozitor. In prima parte a copilariei mele, tata era pasionat de fotografie si eu eram, desigur, modelul preferat...


sâmbătă, 28 noiembrie 2009

Top 3 reclame stupide

3. Imagine cu una dezbracata, care se zbate intr-un pat... Apoi, cadru pe doi zugravi. Discutie intre ei:
-Ti s-a intarit?
- Inca nu, tie?
- Nu...
E o reclama la vopsea...

2. - Mami, mami! Fac treaba mare!
Maica-sa zice ceva. Nu stiu ce, nesemnificativ.
- Mami, dar eu vreau sa fac treaba mare, in baia lui Paul!(!!!!!!!!)
Reclama la deodorant de baie... ce are Paul si n-are asta micu' ofticos. By the way, n-am mai auzit expresia "treaba mare" de o suta de ani!

1. The one and only... doamna constipata! Povestea e asa. Sotul pleaca la serviciu. Ea, bosumflata, intra la toaleta. E bine-facuta. Poarta un pantalon de matase si un maiou, care ii cam crapa pe sunculite. A! Sotul ii spune ca o sa intarzie:)))) Are sedinta, na! Dar, in fine, se intoarce. probabil tarziu, in noapte. Intra in dormitorul conjugal, fix in momentul in care madame iese din toaleta, in aceeasi tinuta ca azi-dimineata.
- Ce-ai facut azi?
- Mai nimic...
Concluzia mea e ca sotul n-a fost la nicio sedinta. Si ca, de fapt, are o amanta. Dar nici nu pot sa-l condamn. Cum sa n-ai o amanta, cand nevasta-ta sta toata ziua pe wc?! Nici nu mai stiu la ce e reclama. Niciodata n-am retinut. Ma fascineaza povestea!

vineri, 27 noiembrie 2009

Marea ctitorie din Baneasa

Dupa un an si cinci luni de cosmar(din iunie 2008), pentru cei care traiesc sau lucreaza in Baneasa, ctitorii Boc si Berceanu s-au plimbat, astazi, prin pasaj. Chiar daca nu e tocmai gata... Probabil le-a fost teama sa nu le inghita altcineva cireasa de pe primul tort. Al doilea, fireste, e cel de pe autostrada Transilvania. Sau, ma rog, cei cativa kilometri, cu care ne ameninta de atata amar de vreme... Pe acela l-au pastrat pentru 1 decembrie. Si ce-ar trebui sa facem noi acum? Sa le multumim, cu vesnic respect? Sa dam fuga la vot sa punem stampila pe candidatul-boxeur-amator? Poate NU.

Pasajul asta a costat 13 milioane de euro. DUBLU decat era preconizat. Asa ca nimeni nu ne-a facut o favoare... Dimpotriva, cu totii l-am platit, PANA LA ULTIMUL CENT. Nu stiu daca asta va doreati sa se intample cu banii vostri. Nu v-a intrebat nimeni...

Si mai e un pret dureros. Trei oameni au murit, in mai, pe santierul asta. Alti doi au fost serios raniti. In total, doua accidente de munca GRAVE. E o constructie scumpa, domnilor guvernanti... Poate ca, printre zambete impartite generos camerelor de filmare, n-ar fi stricat sa multumiti si familiilor celor care nu mai sunt... Intr-un fel, oamenii aceia au murit, pentru momentul vostru de glorie!

Dar nu te uiti niciodata in urma, atunci cand te agati cu disperare de orice, ca sa castigi viitorul...
Ce mai conteaza ca pasajul ar fi trebuit terminat in iunie?
Ce mai conteaza ce li s-a intamplat soferilor, care au drum pe acolo?
Ce mai conteaza ca, de un an si jumatate, ferestrele localnicilor stau ferecate, din pricina aerului de nerespirat?
Ce mai conteaza ca pasajul NICI MACAR NU E GATA?!?

Dar micul Boc trebuia sa-i taie panglica... Si, apropos, domnule Boc, lucrarea NU a fost predata la termen. Adica iunie 2009... Mai informati-va, inainte sa debitati prostii, in direct la tv!

PS. Pasajul Unirii a fost construit, in 1987, in 34 de zile...

joi, 26 noiembrie 2009

Mon amour

Nu stiu de unde e afinitatea mea cu Franta. Stiu doar ca iubesc tot ce e legat de tara asta. Limba, locuri, oameni. Prima oara, am mers in '94. Aveam 15 ani. Era un jumelage intre liceul meu si o scoala de langa Rouen, in Normandie. Atunci aveam sa vad, pentru prima data, Parisul. O zi. Atat. Era primavara, inainte de Pastele catolic. Stiu doar ca ploua si ca orasul mi-a intrat in suflet ireversibil. M-am intors, apoi, prin '96, pentru o saptamana. Am avut timp sa-l respir, sa-l adulmec. Apoi, am mai trecut pe-acolo, de vreo doua ori. Si inca o saptamana, in primavara. M-am intors in Paris, ca la un barbat pe care o sa-l iubesc toata viata, chiar daca stiu ca nu e al meu... Cam asa e orasul asta pentru mine. Sunt fericita acolo. Libera, departe de tot ce-ar putea sa ma tulbure. Ca si cum el ar putea sa ma scape de toate. Am mers pe jos, pana la epuizare, mereu panicata ca ar putea sa-mi scape ceva. M-am ratacit, in matele lui. Mi-am pierdut capul, pe strazile lui. M-a surprins de o mie de ori. M-a emotionat pana la lacrimi. M-a rasfatat cu o cafea, in fiecare dimineata, pe colina Montmartre. Am flirtat pe strazile lui. Am zambit fara motiv. M-a plimbat prin locuri, pe care nici nu m-am mai obosit sa le mai caut pe o harta... Le stiam deja. Parca de-o viata. Imi purta el pasii... Cum ar fi putut sa mi se intample ceva, acolo?

Am cunoscut-o, azi, pe Fanny Ardant, celebra actrita franceza. Mi-a spus ca n-ar putea vreodata sa se mute din Paris, oricat i-ar fi placut, de pilda, Italia... O inteleg perfect. Cum poti pleca din orasul acela minunat, cand el te-a prins in mrejele lui? Si cum sa te saturi de el?

Mi-ar placea sa traiesc la Paris. Acolo as fi fericita...


miercuri, 25 noiembrie 2009

Uitarea, la 32 de ani

Scena 1
Mi-am facut cumparaturile si astept, cuminte, sa-mi vina randul la casa. E seara si e aglomerat. Ca si mine, oamenii isi umplu sacosele si se grabesc spre casa. Ajung in dreptul vanzatoarei si ii dau cardul. Il trece prin aparat si imi arata unde trebui sa tastez codul PIN. Formez primele doua cifre si.... si.... Nu-mi mai amintesc nimic. Dar NIMIC. Mai incerc o data... La fel. Un domn imi spune ca sigur m-au furat "astia de la banca" si ca musai sa merg sa verific. A patit-o si el, o sa vad eu... Ii explic, usor jenata, ca "astia de la banca" n-au nicio treaba si ca pur si simplu AM UITAT CODUL PIN.
Noroc c-aveam bani la mine...

Scena 2
Alta zi, tot intr-un supermarket. Eu, la casa. Achit cu cardul, memoria functioneaza perfect. Imi iau sacosele si plec. Dau sa urc in masina si aud, in spatele meu: Domnisoara, domnisoara! V-ati uitat geanta! Ma intorc, intru, o iau, imi cer scuze, lumea de la coada se uita ciudat...

Buuun.... Cum ar veni, incep sa uit. O fi de la varsta?!

UPDATE: Cineva imi zice, in comentarii, ca ar trebui sa-mi iau o vacanta... Si adaug si eu ca tocmai mi-am anulat concediul din ianuarie, dar ca... poate fug intr-un weekend. Nadina mi-a reamintit ca nu, nu pot! Ei bine, da, AM UITAT CA LUCREZ IN WEEKEND:)))

marți, 24 noiembrie 2009

Putin despre scriitor

Ma intreba cineva, pe facebook, cum e sa fii fata-n fata cu un scriitor, de talia lui Salman Rushdie... Pai cam asa:



Miercuri seara, la ora 18, scriitorul se intalneste cu cititorii sai, pentru o sesiune de autografe, la Targul de Carte Gaudeamus.

PS. A meritat sa ma scol cu noaptea-n cap, intr-o zi in care as fi vrut sa dorm muuult:)


luni, 23 noiembrie 2009

Ziua de dupa

M-am trezit devreme, dupa o noapte de vizionat talk-showuri postelectorale. Cum ar veni, sunt in "weekend"... Inca in acomodare, cu noul program.
L-am votat pe Antonescu. Am mers ieri, de dimineata, la sectia din cartier. Pentru prima data in viata mea, asta de dupa 18 ani, era coada. Si nu am mers in Gara de Nord. Nici in Olt. Adevarul e ca mai toti cei cu care am vorbit, in ultimele saptamani, mi-au spus ca vor vota. Si s-a vazut in cifre.
Putin dupa noua, aseara, a vorbit si Crin, "candidatul meu". Hmm... L-am ascultat uluita si aproape ca nu mi-a venit sa cred ce debita... Si da, sunt dezamagita! Stii vorba aia... Ca sa-ti dai seama, cu adevarat, de caracterul unui om, pune-l intr-o situatie de stres maxim sau fa-l sef. Asa isi va da arama pe fata... Cine s-a plans ca a fost furat? Crin si Vadim! Bravo, domnule! Selecta companie...
Cat despre turul al doilea, inca ma mai gandesc daca voi merge la vot.

PS. Iata cum au votat "calatorii" din Gara de Nord...

sâmbătă, 21 noiembrie 2009

Sa radem putin

E o poza de acum 6 ani. Eu, in varianta roscata, tapata si cam umflata. Adica aveam trei numere mai mult la haine... Sa nu aud "rautacisme":)

PS. Ne vedem deseara, la sapte!

joi, 19 noiembrie 2009

"Sunt singura!" Vaaaai...

Ce e cu nevoia asta de confesiune?! Adica de ce-as spune unde stau? Sau cu cine? Sau de ce?! Sunt trista? Nu sunt trista?! Cum, nu sunt?! Da' de ce sunt singura? Dar oare sunt singura?! Vaaaai, saraca fata... Dar daca nu sunt? Poate ca sunt cu unu' care ma chinuie si de-aia par asa de trista. Si singura.
Da' oare stau cu parintii sau cu chirie?
Hmmm...
Dom'le, n-as scrie niciodata lucrurile astea pe blog. Nici nu le-as striga in gura mare, in Baneasa. Adica daca as face-o vreodata, trebuie ca-mi voi fi pierdut mintile...
Asadar, sa recapitulez: stau singura, cu parintii de la Iasi, in chirie, in capitala, n-am iubit, ca d-aia par trista, dar as putea avea si as fi trista, atunci, ca el e un nenorocit! Si, ca sa fiu sincera, de fapt, nu sunt nici trista, dar asa imi place sa dau impresia c-as fi. Ca e cool sa fii trist. Asa te baga lumea in seama...
Daaaa, daaa! Sunt foarte vesela, sunt fericita, totul e perfect! Aerul, apa, cerul, VIATA ESTE MI-NU-NAT! Yupiii!!! Wow!!! Pardon, ioi... Ci biniii eeee...
Bleah...

Update... E o reactie la vreo doua comentarii deplasate. Unul voia neaparat sa stie daca stau cu ai mei sau cu chirie, iar altul se plangea ca-s io cam singura...

O zi

Sa stau acasa, in timpul saptamanii, insemna ca sunt musai bolnava. Azi e joi si sunt acasa. Si sanatoasa... E ciudat sa ai timp. Azi, nu mi-am mai baut cafeaua pe fuga, intre dus si alegerea hainelor. N-am mai citit ziarele pe diagonala. Si stiu cum e afara, altfel decat din prognoza pe care o primesc in fiecare dimineata.
Am avut ragaz sa-mi pregatesc micul dejun. Sa savurez cafeaua, pana cand aproape ca s-a racit. Sa stau minute-n sir sa privesc pe fereastra.
E toamna spre sfarsite... Copacii au chelit de tot. E ceata dureroasa si umeda. Iar eu am timp, pentru mine...

miercuri, 18 noiembrie 2009

Cateva lacrimi la televizor

Colegii mei m-au facut sa plang, azi, la 16... Mi-au facut o surpriza. Au montat unele dintre cele mai frumoase momente, pe care le-am trait, la Observator. Le multumesc pentru tot!
In limbajul de televiziune, acum as spune "materialul urmator nu mai are nevoie de niciun comentariu"...

marți, 17 noiembrie 2009

Ce voi face, de maine incolo...

Maine este ultima mea zi la Observator 13 si 16. Sunt usor nostalgica, pentru ca asta a fost programul meu, de aproape 8 ani...
Le multumesc tututor celor care m-au privit, in toti acesti ani. Am mai spus-o si o s-0 mai spun, fara oamenii de acasa, care ne aleg pe noi, si nu pe altii, n-am fi nimic.
Le multumesc si celor care au avut incredere in mine. Colegilor si sefilor, care, acum, au pregatit altceva pentru mine.
In urma cu patru luni, cand Gabi Firea s-a retras de Observator 19 din weekend, si-a dorit mult ca eu sa fiu cea care preia programul.
Iata ca se intampla acum. Este onorant, pentru mine, sa intru in "liga campionilor".
Cam atat...
Va astept, asadar, in fiecare sambata si duminca, la ora 19, la Observator!:)

luni, 16 noiembrie 2009

Marti

Off... Maine(marti) o sa fac aici un anunt important! Cam atat, pentru azi.

duminică, 15 noiembrie 2009

Pauza

Nu dorm. A trecut, deja, o saptamana. Am incercat si remedii(multumesc, Dana, nu ma dau batuta). Sunt teribil de obosita, ma doare carnea. Daca ai avut vreodata o insomnie, cateva nopti la rand, stii ce zic...
Sunt irascibila si nesuferita, chiar si pentru mine, asa ca o sa iau o mica pauza.

sâmbătă, 14 noiembrie 2009

Portia de fericire

Am citit, azi, intr-un ziar colorat ca fericirea sta-n mancare. Asta zic niste cercetatori americani. Si domnii vin si cu o lista de alimente, care ar induce starea de fericire: bananele, ciocolata, carnea de curcan, cartofii sau dovleacul.
Parca nu m-as multumi doar cu un crapei de fericire... Adica sa mananc doar ciocolata? Sau cartofii? Nu, as vrea sa ating fericirea... suprema. Asadar, meniul fericirii, dupa sfaturile cercetatorilor americani, ar fi asa:
- curcan la cuptor, cu garnitura de cartofi si dovlecei;
- banane, imbracate-n ciocolata.
Si daca mi se face rau, de-atata fericire?...

Stiri pe scurt, acum...

"Buuunaaa!!!! esti o doolcika:)))) dami si mie id mess ca sa vb! vreau sa te cunosc mai bine. cand ne intalnim??? te poooooop!!!! Raspundemi!!!! de ce numi dai si mie id ess?? te pooooop:))) " Primesc zilnic astfel de mesaje... Pe facebook. Stiu, e vina mea... N-am niciun filtru, prin care sa-i trec pe toti cei care-mi "cer prietenia". Ce sa le fac? Sa le dau o dictare? Ar fi interesant. Si sa-i las in lista de amici doar pe cei care scriu corect romaneste. Asta asa, din respect pentru ochii mei, care citesc randuri ca cele de mai sus...
*****
05.55.46
Indica, pe ecranul Realitatii Tv, cronometrul necrutator. De-abia m-am trezit si, pana sa ma dumiresc, am crezut ca se apropie sfarsitul lumii!!! Stai, dom'le... Unde ne grabim asa? Ei bine, mai sunt mai putin de sase ore, pana la marea confruntare: Base VS Crin!!! Cum asa??? Si eu inca sunt in pat?!? Trebuie sa fac ceva... sa ma pregatesc... Dar ce sa fac?!
A! Gata, stiu: inchid televizorul!
*****
Toata saptamana, am adormit greu si m-am trezit greu. Urasc ora 09.00, atunci cand suna ceasul. Si tanjesc dupa zilele de sambata si duminica, atunci cand pot sa ma trezesc mai tarziu, la 10, 11 sau 12, de ce nu? E sambata dimineata. Am deschis ochii la la 09.03. Fara ceas...

joi, 12 noiembrie 2009

Hai cu egalarea!

Am citit ultimele postari si mi-am dat seama ca sunt foaaarte mohorata. Ceea ce e doar partial adevarat. Asa ca postez trei fotografii, care ma binedispun. In poza de sus, sunt la schi, in Valea Dorului(iarna trecuta).
El este Max! Si e sufletul familiei. L-am adus acasa, acum 12 ani... A fost cu lacrimi multe, pentru ca tata nu voia caine in casa. Am stat la usa vreo doua ore. Plangeam amandoi, eu ca nu ma lasa tata sa-l aduc inauntru, Max de foame... I s-a facut mamei mila de noi si ne-a lasa sa intram. De atunci, Max e personajul principal in familie... Am plecat eu, dar el a ramas. Sa mai spun ca tata e topit dupa el?:)


Bojdeuca lui Creanga de la Iasi, de pe Dealul Sarariei. Am facut fotografia, iarna trecuta, de Craciun. Ma plimbam cu tata si ningea... Si era tare bine!




Franturi

Sunt dupa a treia noaptea de nesomn. Adorm greu, desi ma doare carnea de oboseala, incerc un fel de amorteala, in loc de somnul ala lin, odihnitor. Dimineata, dupa ore de chin, cu pleoape de plumb si buze arzand, trag de mine. Visez ciudat, visez stiri tragice, ma trezesc din ora-n ora si verific ceasul. Nu. Nu e luna plina. Nu mai am nici notiunea timpului. Nici nu stiu ce zi e si nici nu vreau sa verific.
Am obosit de toamna si de mine. Afara, sufla vant de iarna... Mi-e dor de somnul ala lung, mut, iar a doua zi, de liniste. Linistea zapezii de asta-noapte...

marți, 10 noiembrie 2009

De ce ne doare

Am crescut cu EI. Pana sa patrunda la noi filmele americane, cu actorii cu aer glamour, pentru noi existau doar EI. Pe ei ii vedeam la televizor sau la teatru. Intre timp, au venit si americanii, cu toata industria lor celebra, nascatoare de vedete, dar EI au ramas aici, neclintiti, in sufletele noastre. Frumosi, modesti, cu har de la Dumnezeu. Doar moartea ni-i smulge, necrutator.
Ii iubim, pentru ca sunt MARI. Ii iubim, pentru ca sunt ai AI NOSTRI. Ii iubim, pentru ca ne-au facut sa radem, dar si sa ne stergem lacrimile, din coltul ochilor.
Uneori, mai pleaca.
Pe rand, discret, decent, asa cum si-au trait si vietile. Si-atunci, ne doare. Si iar ne amintim. Ilarion Ciobanu, Stefan Iordache, Adrian Pintea...
Azi, Gheorghe Dinica...

Ma-ntreb... care le-ar fi fost, oare, destinul, daca s-ar fi nascut dincolo de ocean? Ar fi ajuns, oare, covoarele rosii, sub talpile lor?...

PS. Primesc stirea si trebuie s-o anunt. Am un nod in gat... Asa mi se intampla de fiecare data. Stiu ca era grav bolnav, ca tocmai fusese operat si ca, offf... nu era deloc bine. Dar cand am vazut pe agentia de presa fraza "Gheorghe Dinica a incetat din viata" mi s-au taiat picioarele. Eram in emisie. Mi-am inghitit lacrimile si am spus-o... Ingrata misiune...

luni, 9 noiembrie 2009

Mamaia si gutuile...

- Tu n-ai vrea niste gutui?
- Ba da, mamaie... Chiar n-am mancat, anu' asta!
- Da' stii cate am? Doamne, e plin copacul... Am facut si dulceata, am mai dat si prin sat si tot mai am...
- ....
- Vii, da? Sa vii si tu sa-ti dau gutui!
- Vin, mamaie! Vin sa te vad..:)

Luni spre marti

E luni mohorat. Dupa o noapte grabita si un somn de veghe. Am chef de-o ciocolata fierbinte, o camera calda si cateva ore de leneveala. Imposibil, acum...
Macar a inceput bine. Cu zambetul unui domn in varsta, care nu m-a ocarat ca am parcat masina, aproape in poarta lui. Pe o straduta unde colegii mei ar da orice, pentru un loc bun de lasat autoturismul. Asadar, se poate si fara cearta!
Doua jurnale si apoi somn. E luni. Luni spre marti...

sâmbătă, 7 noiembrie 2009

Lumina

Ce minune de zi... N-as fi crezut, mai ales dupa o noapte cu ceata si miros de iarna. M-am trezit tarziu, cu o durere de cap sacaitoare, pe care o simteam inca din somn. Si n-as fi avut chef de nimic, daca n-as fi vazut atata lumina afara.
Toamna care-mi place n-a tinut, insa, decat cateva ore. Suficient cat sa trezeasca la viata parcul. Am facut un tur de lac, printre frunzele uscate si mirosind a mucegai. In cateva zile, copacii vor cheli si vor ramane gri si goi. Dar culorile de azi sunt culorile toamnei mele.
Plimbarea de o ora, in aerul caldut de noiembrie, nu mi-a luat durerea de cap. A ramas acolo, apasatoare, chinuitoare. La fel ca celelalte zile. La fel ca norii de acum.
Toamna mea e iar mohorata...

vineri, 6 noiembrie 2009

Anonimul

E foarte usor sa te ascunzi in spatele anonimatului. Sa te asezi la calculator si sa-ncepi sa insiri mizerii. Sa-ti dai cu parerea sau sa inventezi tot soiul de lucruri. Nu-l cunosti pe omul ala, pe care-l jignesti! Il vezi, da, la televizor. Si atat! Apoi il judeci, dupa niste criterii, ingrozitor de subiective. Adica: iti place sau nu fata lui, vocea, mimica... Ti se pare abordabil sau ingrozitor de enervant. Si ce-mi aud urechile? "Cititoare de prompter", "tarfa de lux"(!!!), "batuta de dumnezeu"(ce-o fi cautand, oare, Dumnezeu, in mainile tale, pe buzele tale?) si cate si mai cate... "Mai te culci cu sefii?"(?!?)... Cate nu poti sa arunci in spatele anonimatului... Esti tare? Te simti bine? Ma bucur, atunci...
Si ce-ai rezolvat? Nimic.
Forumistii sau comentatorii anonimi ar putea constitui studiu de caz, in manualele de psihiatrie. Daca ar ramane doar pe forumuri, n-ar fi nicio problema. Mai grav e ca oamenii astia circula, merg pe picioarele lor, ies in lume, te poti intalni cu ei pe strada, in magazin, in fata blocului, nu doar aici, pe blog.
Si ce te faci daca agresivitatea lor, ascunsa bine in scris, sub anonimat, se manifesta si atunci cand sunteti fata-n fata?
Ce te faci, atunci?
Ce sa fac?

joi, 5 noiembrie 2009

Dezbraca-te! Imbraca-te! Oferta speciala!!!

M-am dus la Mallul Vitan, la film. Pana sa inceapa, am avut o ora si jumatate program de voie. Prilej de haladuit prin magazine. Proasta alegere...
Hai sa-mi iau un ruj. Dau sa intru la Sephora si incep sa urle usile. Asa, aiurea... Ii spun bodyguardului ca nu e niciun motiv sa se declanseze alarma, ca... doar intru! Si nu cumparasem inca nimic. De nicaieri.
- Aveti carduri?
- Da, am. Cred ca toti avem!
-A! Pai de la asta e...
Buuun. Inceput perfect de shopping. Ma indrept spre standul cu rujuri, dar, pana sa ajung, ma ia cu lesin. Inauntru, cred ca sunt 30 de grade!!! N-am putut sa stau mai mult de un minut. Am iesit. Fara ruj, dar in urletele disperate ale alarmei. Desigur, controlul gentii e la pachet...
Inca doua magazine, alte doua alarme. Dar doar pe partea stanga. In magazinele din dreapta, alarmele nu se sperie de mine. Si nici de carduri.
Termin repede cu magazinele si urc la film. In sala... congelator!!! Cred ca sunt 16 grade. Si nu exagerez cu nimic! Dupa o ora si jumatate de film, in care mi-au inghetat mainile, picioarele si nasul, am iesit paralizata de frig... Si eram imbracata ca pe strada, unde astazi, de pilda, nu au fost mai mult de 12, 13 grade...
Dom'le, voi astia de la Mallul Vitan, sunteti nebuni...
Iar dac-oi raci, de la voi mi se trage!

miercuri, 4 noiembrie 2009

Pazea! Stranut!!!

A inceput sa ma oboseasca foarte tare toata nebunia cu gripa porcina. Nu mi se mai par nici macar amuzante glumele celor care se grabesc sa te trimita la doctor, daca stranuti! Uite, eu stranut de vreo doua ori pe zi. Probabil ca sunt alergica la ceva, nu stiu... Nici vorba de raceala! Azi, mi s-a intamplat sa tusesc, pentru ca ma inecasem. In secunda urmatoare, cateva perechi de ochi s-au uitat, banuitoare, spre mine. Relaxati-va, da? M-am inecat!!!
Deunazi, o colega de trust anunta, panicata, pe facebook faptul ca ce se face ea? Ca sunt trei cazuri de gripa porcina in antena!!! Ce sa vezi? Nu sunt trei, e doar unul. Iar colega bolnava e acasa, de saptamana trecuta. Faza tare e ca tanara panicata lucreaza in cladirea de alaturi, nu aici, in redactie!!! Asa ca, teoretic, n-ar avea niciun motiv de panica. Dar noi, romanii, suntem foarte talentati la asta cu umflatul povestilor...
Am primit un e-mail de la o telespectatoare, din Marea Britanie. Mi-a placut mult atitudinea ei, asa ca ii postez mesajul aici:

Numele meu este Adina si va scriu din Anglia. Am ramas surprinsa dar si oarecum amuzata, imi pare rau sa spun asta, sa vad cata atentie se da acestei gripe in Romania.
O sa va prezint sumar cum este vazuta aceasta gripa aici.
In primul rand este ca beneficiu pentru cei care nu sufera de alte complicatii, ba mai mult parintii organizeaza 'petreceri' de swine flu, unde isi aduc copiii tocmai pentru a le intari sistemul imunitar.
La compania la care lucrez, mai bine de jumatate din colectiv au avut aceasta gripa, dar pur si simplu este tratata ca o gripa obisnuita, nu a facut nimeni nici un fel de caz pe seama ei. Colegii mei au fost foarte amuzati cand le-am spus cata atentie se da la noi acestei gripe. Cunosc sute de oameni care fie ei fie copii lor au avut acest virus si care, daca nu au avut alte complicatii, chiar au refuzat sa ia medicamentatia de tamilflu.
De altfel, de mai bine de cateva luni nu am vazut niciunde in media sa se mai mentioneze de acest virus, cu toate ca acesta exista mai peste tot.
Asa ca va doresc sa o tratati cu mai multa relaxare si sa stati departe de ea.
Numai bine!


Asa ca... sanatate si calm!

marți, 3 noiembrie 2009

1990. Libertatea mea

N-am inteles, atunci, de ce mama nu m-a lasat sa vad spectacolul executiei, din noaptea de Craciun. Si n-am inteles nici de ce, dupa filmul cu pricina, in casa n-a mai vorbit nimeni.
Dar a doua zi, pentru prima data in viata mea, am privit colindatorii si slujba, la televizorul vechi, alb-negru. Si asta m-a bulversat. Pentru prima data, un preot le vorbea romanilor, altfel decat din bisericile inghetate... A venit, apoi, un ins slabut, cu plete carunte, care canta la chitara o ruga. Vino Doamne... Era Valeriu Sterian.
Eram in clasa a VI a. Pentru noi, libertatea a insemnat o vacanta prelungita. Adica si mai multa joaca. De aici, amintirile se amesteca si-si pierd reperele temporale. Stiu ca-n anul ala, primul an al libertatii noastre, am mancat multe portocale si halci intregi de pastrama de pui. Am si acum in minte pulpele alea imense, americane. Molfaiam, innebuniti, guma Turbo. Cate doua, trei in gura. Si colectionam surprize cu fotbalisti. Pe care i-am vazut, in vara aia, la primul Campionat Mondial, transmis si la noi, in direct: Coppa del Mondo, Italia, '90! Si un imn, pe care, de fiecare data cand il ascult, imi dau lacrimile...

luni, 2 noiembrie 2009

12 ani si 2 luni

Atat aveam in decembrie '89. Iar amintirile de atunci sunt inca vii. Ascultam azi, la radio, Un copac cu flori, un cantec din copilaria mea. Precum madeleina lui Proust, refrenul asta mi-a declansat nostalgii. Si m-am gandit la brandurile de atunci. Brandurile copilariei mele...
Shogun. E, oare, cineva dintre parintii vostri, care sa n-aiba cartea asta in biblioteca? Ma-ndoiesc... A fost best-sellerul anilor '80. Stiu ca se vindea pe sub mana. Ba chiar a generat si o cantec formidabil, interpretat, la Divertis, de Ioan Gyuri Pascu. Balada Shogunului:
Sunteeem fete samuraieee, lalalalalala
Nu va luaaati dupa straieeee, lalalalala,
Nu-i matase naturalaaa, la
C-o murit viermii in scoala, lalalalaaa....
Brifcor. Mama, mama... cea mai tare bautura! Un fake de suc de portocale, cu gust puternic de medicamente. Era o sticla mica, doar asa imi amintesc, si o eticheta colorata. Recunosc. La mare, vara, in vacanta, tradam Brifcorul cu minunatul Pepsi... Bautura zeilor!
Cravata si snurul de comandant. Am fost pionier patru ani. Si comandant de detasament. Da, stiu, eram putin tocilara...
Racheta Alba. Filmul pe care televiziunea il difuza cel mai des. E din '84 si imi aduc aminte de melodia de pe generic:
Racheta alba, pamant printre steleeee,
Copilarieee visaaaand...
Crevetii. Cand intrai in Alimentara, vrafuri de cutii tronau exclusivist pe rafturi. Imagineaza-ti creveti, cat vezi cu ochii. Mi-era greata de ei. Ai mei nu prea cumparau. Erau ca niste chipsuri uscate, pe care daca le puneai in tigaia cu ulei incins, se umflau ca un burete... Erau greoi si sarati.
Sifoanele din sticla. Niste borcane groase si mari, cam ca alea in care se pun muraturile, si pe care le umpleam la Sifonarie. Invariabil, imi cumparam si un pahar de sifon, pe care-l beam acolo, la tejghea...
Angela Similea si Carmen Radulescu. De fapt, doua cantece pe care noi, fetele, le interpretam cu patos, pe o scena imaginara, in fata blocului:
Ce-aaaas fi foooost daca n-ai fi existaaat,
Ce-aaaar fi foooost viata meaaaa....
Si
Poaaateee stii mai bine decat mine,
Ce noroc ti se cuvine,
Pentru simplul fapt ca totusi te iubesc...
Daniela Silivas. Stiu, Nadia e suprema. Dar am cunoscut-o pe Nadia din povestile alor mei. Eu am tremurat pentru Daniela... Si cand ne jucam de-a gimnastele si faceam podul pe o patura in iarba, jucam rolul Danielei Silivas.

Astea sa fi fost toate? Nu cred... Tu ce-ti amintesti?

duminică, 1 noiembrie 2009

Tinere condeie

Am primit o leapsa de la Anca. Sa spun cine cred eu ca e talentat la scris si de ce. E o alegere grea... Si totusi, iata preferatii:
Vlad Petreanu. Pentru ca are condei, umor, e acid si pasionat de blogging.
Oana Despa. Scrie al naibii de bine, dar al naibii de rar, in ultima vreme... Poate nominalizarea mea o va convinge sa-si rupa din timp si sa mai treaca pe la propriul blog... Da, Oana?:)
Familia Ciutacu. Suna nostim, nominalizarea asta, en famille... El, Victor, pentru ca e rau de gura, justitiar si scrie cu nerv. Ea, Mana, pentru ca e calda si sensibila. Si ii datorez si calatoria mea initiatica la Ierusalim...

Doua zile

Am avut doua zile de nastere! Da, chiar asa. Vineri, cu o zi inainte de data oficiala, m-au sarbatorit colegii mei din Antena. Si mi-au facut o mare, mare surpriza: am primit... un pick-up!!! Habar n-aveam ca se mai fac, in era asta a cd-urilor... E modern si abia astept sa pornesc la vanatoare de viniluri. Apoi, am primit de la parintii mei de la Iasi un tort. Tortul meu preferat, cu marzipan, mousse de ciocolata si visine. L-au comandat pe internet! Iar gestul lor m-a emotionat pana la lacrimi... Stiu ca s-au gandit mult ce sa-mi ia, cum sa-mi trimita, ca au pus pe cineva sa caute pe net cofetaria care face tortul asta... A fost o surpriza minunata, iar tortul... mmm... delicios!
Am primit flori superbe! Atat de multe, incat mi-au umplut si inseninat casa. Si... surpriza de la miezul noptii: prietenele mele mi-au sunat la usa ca sa-mi aduca darul de ziua mea! Lucruri frumoase pentru casuta.
Sambata am fugit din Bucuresti, pentru cateva ore. Am fost la munte, acolo unde tocmai ninsese. Asa ca am avut parte si de zapada, ca tot imi doream.
M-am simtit tare bine. Am primit sute de mesaje, pe facebook sau pe telefon. Si m-au sunat oameni pe care nu-i mai auzisem de mult...
Le multumesc tututor celor care s-au gandit la mine si mi-au transmis vorbe frumoase. Le trimit si eu, inapoi, catre toti, din suflet...