luni, 29 iunie 2009

Alergand in ploaie

M-am lepadat de toate relele! Asa ma simt! M-am dus in Herastrau sa alerg, seara, de data asta. Cam fara chef, obosita, mai mult din obligatie. Obligatie fata de programul de sport, fireste. Era innorat, ma gandeam ca o sa ploua, apoi s-a luminat... Mai aveam putin si terminam turul, cand a venit, in sfarsit. Cu picaturi mari, reci, grele. Si s-a dezlantuit!
Sunt putine momentele in care ma simt minunat. In seara asta, m-am simtit minunat. Eliberata, curatata, purificata.
E genial sa alergi prin ploaie! M-am simtit ca atunci cand, copii fiind, o luam la fuga tipand si razand, alungati de o ploaie nervoasa de vara.
Genial! Un dus fierbinte, acum, si o felie de pepene racoroasa.
Somn dulce...

vineri, 26 iunie 2009

Vineri, 26 inie. Sfarsit.

Deschid ochii pe ecranul televizorului. Postul de stiri, editie speciala.

A MURIT MICHAEL JACKSON!
...

N-am trait moartea lui Elvis(The King), nici pe cea a lui Lennon. Trebuie sa fi fost la fel. Stupoare. Mi-au trebuit minute bune sa ma dezmeticesc. As fi crezut ca e o gluma, daca toti cei din platou nu vorbeau la trecut. Nu am fost/nu sunt fan Michael. Si totusi... vestea mortii lui m-a bulversat. Ma imbrac in graba, confuza inca, si plec spre redactie aproape in fuga. La radioul din masina, Buzdugan si Morar vorbesc despre Michael, ii invita pe oameni sa se manifeste, sa vorbeasca despre asta. Un exercitiu, cu rol de omagiu. Sa-si aprinda, in trafic, luminile de avarie. Iar oamenii o fac. Peste tot, cantecele lui.
L-au iubit. L-am iubit. Am crescut cu muzica lui. E parte din copilaria si adolescenta noastra.
La Ambasada SUA, pe la 6 seara, au inceput sa se adune. Cu flori, luminari, jucarii de plus. Au venit cu biletele si afisele de la concertele din '92 si '96. Unii, coplesiti de veste, cu lacrimi pe obraji, scursi. Fanii lui, multi dintre cei care plangeau pe caldaram, la aeroport, la plecarea din Romania.
O batrinica m-a scos din atmosfera sumbra de acolo. A venit la mine si m-a intrebat: "Il depun aici?".....

Am ascultat mult astazi Michael. Poate mai mult ca in ultimii 10 ani. Piese pe care aproape ca le iutasem sunt difuzate obsesiv la posturile de radio. Tot e bine. E altceva. Asa poate vom intelege de ce nu vom mai avea vreodata astfel de idoli. Pentru ca generatia mea a avut de unde alege. Elvis, The Beatles, Michael Jackson...
Ei au, oare, ce sa aleaga?

miercuri, 24 iunie 2009

Orasul, vara

Bucurestiul e tare lenes, vara. Si-mi transmite si mie din lenea lui. Nu-mi mai ajung orele de somn, mi-e lene sa ma trezesc, s-o iau de la capat.
Mi-am impins vacanta de vara spre toamna, la inceput de septembrie. Asta din disperarea mea de a nu ramane fara concediu pana la iarna. Nu m-am gandit deloc la vara in oras, vara asta care-mi aduce lene si somn. Acum mai ca-mi pare rau... Mi-e dor sa zac la soare, pe plaja, la malul unei mari cu apa curata, calda si sarata. Mi-e dor sa plec departe, sa-mi fac bagaje si doua saptamini sa uit de tot si de toate. Sa vad locuri frumoase si oameni, asemenea.
Mai sunt doua luni. Probabil Creta, Chania, de data asta.
Si pana atunci... Imi place parcul, dimineata, cand nu e nimeni, dupa o noapte de ploaie, cu aburi deasupra lacului si sportivii care se antreneaza de zor. Si mai multe veverite ca niciodata.
Si as mai inota! Intr-o piscina retrasa, cu apa racoroasa, dar, vezi, asa ceva nu prea gasesti in Bucuresti...
In rest, caldura mare... Si rabdare!
O vara linistita!

marți, 9 iunie 2009

Istanbul, partea a II a
















Istanbul. Despre arome, sunete, culori

Orasul asta e mai viu ca oricare altul. Are miros, are sunetul strazii(e suficent sa inchid ochii si aud istanbulul) si, mai ales, are gust.
Istanbulul miroase! Si cred ca mirosul il face atat de viu si de intim. Peste fript, porumb fiert, copt, crud, piper, oregano, busuioc, sute de condimente frumos colorate si aranjate in standuri, alune prajite si castane care pocnesc proaspete pe foc. Pepene verde si galben, ceai negru, narghilea. Rahat, simplu, de trandafiri, cu nuci si migdale, sarailii, nuga. Kebab, fripturi si iar peste, mult peste. Iti vine sa mananci intruna, Istanbulul iti face pofta de tot si de toate!
Si cum sunt toate! Colorate, de-ti fura ochii. Ambalate, impachetate sau imprastiate. Munti de condimente in Spice Bazar, de-ti vine sa le iei acasa, desi stii ca n-o sa-ti foloseasca... Dar le cumperi, ca nu poti altfel! Turcul s-ar vinde si pe el, la o adica. Si daca nu te prosteste pe fata, tot te prosteste, dar macar pleci cu impresia ca ai facut afacerea vietii tale!
Si apoi, sunetul strazii. Zumzet, strigate, tramvaie, claxoane, vapoare, incantatii, toate le auzi in Istanbul. Si parca acolo nu te deranjeaza nici mizeria strazii, munti de gunoaie, ramase in urma zilei.
Ma gandesc acum la pestele pe care l-am mancat pe malul Bosforului. Prajit acolo, pe loc, si aruncat intr-o juma' de paine, despicata in doua, cu multa ceapa si lamaie. Mi s-a parut atunci cel mai bun peste din lume! N-a mai contat ca mi s-a facut rau, apoi. Totusi, doua portii...
Si mai e si Topkapi cu toata "iataganeria" sultanilor si cu cel mai mare diamant pe care l-am vazut in ultimii 31 de ani.
Sunt doar cateva motive pentru care Istanbul este cel mai viu oras in care am trait doua zile din viata mea. Si mai vreau!

Viata la clasa I

Paseste sfios pe scena, elegant, impecabil. Iar publicul se ridica in picioare. Cald, cu privire de om bun de pus la rana, se asaza in fata noastra si isi incepe confesiunile. Confesiuni despre viata si arta...
Doua ore de povesti din alta lume, dintr-un Bucuresti de pe vremea bunicilor, pe care il regreti, pentru ca asa il face el sa fie! Doua ore care se scurg precum clipele. Te intrebi de unde are atata putere si rabdare si iar il invidiezi, desi stii ca e un om special, un om cu mult har. 90 de ani... 5 regimuri... povesti cat pentru 10 vieti. Noi, care-l ascultam cu sufletul la gura, cu zambete si lacrimi in coltul ochilor, primim lectia de viata de la Radu Beligan.
"Viata e ca o calatorie cu trenul. Depinde de noi s-o facem sa fie la clasa I"... Radu Beligan
Un motto de viata!

luni, 8 iunie 2009

"Despre ingeri"

Am ingerul meu. Stie intotdeauna cand mi-e bine sau cand nu. Lui, ingerului, pot sa-i spun. Iar el, ingerul, ma invata de bine. Intotdeauna. Eu am aroganta sa cred ca stiu mai bine. Si asa ma mai dau o data cu capul de pragul de sus... de parca nu m-as mai invata minte. Nu-i nimic. Din loviturile astea se invata. El, ingerul, imi spune sa ma opresc, iar eu mai merg un pic. Si cand imi zice sa merg mai departe, eu parca as mai zabovi.
Am invatat, insa, ceva. Sa am rabdare!

Jurnalul asta e ca sa tin minte!