marți, 29 septembrie 2009

Au trecut 7 ani...

... de cand nu mai e cu noi. A plecat intr-o zi mohorata de octombrie. Si a luat cu el toata copilaria mea, din satul aruncat intre dealuri si vii. Toata lumea ii spunea tataie, desi doar eu eram indreptatita sa-l numesc asa, caci am fost singura lui nepoata. Pe mine m-a leganat pe picioare si m-a plimbat, asa cum n-a facut-o cu propriii lui copii.
Am o mie de povesti si amintiri despre el. Tataie nu se grabea niciodata. Viata lui a curs dupa un ceas numai de el stiut. Voia sa traiasca 120 de ani. Au fost doar 91...
N-am mai mancat, de atunci, piersici ca ale lui. Mari cat un cap de prunc, rosii, carnoase, zemoase. Eu, singura, nu puteam termina una intreaga. Nu stiu cum le altoia, ce le spunea, cum le mangaia, de erau atat de frumoase. Si prunele... n-apucam sa le culegem pe toate, atat erau de multe! Iar via... Doamne, cat o iubea!
Universul lui era acolo, la tara, langa vie. Nu-mi amintesc sa fi plecat de acolo, in ultimii ani de viata. Mi-aduc aminte ca, la nunta matusa-mii, fata lui, primul gand i-a fost sa nu vina, pentru ca... n-avea cu cine sa lase caprele. Asa era tataie. Vorbea cu toate orataniile din ograda. Si stii ceva, ele intelegeau si-i raspundeau, in felul lor.
In zilele lungi de vara, cand mamaie era la munca, la colectiv, tataie ma lua cu el la cules de macese. Le dadea la schimb, pe lemne, padurarului din sat. Uram sa stau ore-n sir pe dealuri, departe de jocuri si copii, ca sa adun fructele alea mici si rosii! Am inteles, mai tarziu, ca el nu ma tara dupa el ca, vezi doamne, i-as fi fost eu de mare ajutor... Ii era drag sa stea cu mine, sa-mi povesteasca, sa ma puna sa-i cant. Nu stiam atunci...
Sunt 7 ani si piersicii n-au mai rodit din anul mortii lui. Via-i mai saraca, prunii nu se mai apleaca de rod, casa nu mai e nici ea la fel de mare, nici nucii atat de inalti, iar cainele e batran si bolnav. Mamaie sta acolo doar vara... Iarna, casa e pustie, nu-i mai trece nimeni pragul. Poate doar el, asteptandu-ne pe noi.
Il mai visez cand si cand. Si e la fel, bland, bun si nu se grabeste niciodata. Mi-e tare dor de el, mi-e dor de-atunci!

16 comentarii:

  1. ...iar tu scrii la fel de frumos precum canti! ;)

    RăspundețiȘtergere
  2. Scrii excelent, Simona. Acum am descoperit blogul tau, dupa ce ti-am vazut numele pe Reporter Virtual. Sunt jurnalist si te tot urmaresc pe TV. Faci o treaba buna, esti serioasa, frumoasa si cred ca poti oferi mult mai mult decat ce dai acum.
    Bafta!

    RăspundețiȘtergere
  3. Felicitarii pentru articol...stiu ca nu asta iti doreai cu el dar eu asta am simtit sa-ti spun!

    RăspundețiȘtergere
  4. Felicitari Simona...M-ai facut sa-mi amintesc de copilarie si de...tataie,care din pacate azi nu mai este printre noi ...Si ai dreptate cred ca bunicii ne arata mai multa dragoste noua decat a aratat parintilor nostri...Felicitari pt.tot ceea ce scrii...

    RăspundețiȘtergere
  5. Honey, mi-ai trezit si mie niste amintiri...
    Ca sa inchei in nota optimista, au fost niste vremuri minunate; n-as schimba pentru nimic in lume copilaria petrecuta la Pietroasele.

    RăspundețiȘtergere
  6. Foarte frumos Simona:)) Si mie mi-ai adus aminte de copilaria mea petrecuta la parinti, la tara. Si eu am avut bucuria sa traiesc cu bunicii din partea tatalui, dar si cu cei din partea mamei. Toti m-au iubit si m-au rasfatat. Intr-adevar bunicii iti arata mai des dragostea pe care o poarta...Abia astept sa ma duc acasa si sa ma intampine bunica mea care ma strange tare, tare la pieptul ei pentru cateva minute:))

    RăspundețiȘtergere
  7. http://sas-richard.blogspot.com/2009/09/goats-capre-kecskek.html
    Cam asa ceva?

    RăspundețiȘtergere
  8. Simona, te-ai intrecut pe tine insati cu aceasta minunata povestire... Sa se gandeasca sa nu mearga la nunta fiica-sii caci "nu avea cu cine sa lase caprele", sau "vorbea cu toate orataniile din ograda", "piersicii n-au mai rodit", te punea sa canti...Pai, bunicul era un microunivers , traia adevarul vietii, atemporal, ce ii cantai ? Ce frumos ai scris si descris acele timpuri si meleaguri !

    Rodica Prichici

    RăspundețiȘtergere
  9. citind aceste randuri, retraiesc aceleasi momente (ca si tine draga Simona)si regret atat de mult ca refugiul meu a disparut ....locul in care te simti SPECIAL,CEL MAI IUBIT ,CEL MAI FRUMOS , CEL MAI CUMINTE copil ........:-(

    RăspundețiȘtergere
  10. Este uimitor cum ma regasesc pe mine in randurile tale, Simona! Nu-ti pot spune decat felicitari pentru aceste randuri! Fara sa vreau mi-au dat lacrimile pentru ca aceleasi sentimente ma incearca si pe mine gandindu-ma la al meu Tataie. Ganduri bune!

    RăspundețiȘtergere
  11. M-ai facut sa plang:(( , dar ce frumos e..ca asa era si-al meu!!!

    RăspundețiȘtergere
  12. cuvintele creeaza imagini! cat de frumos..

    RăspundețiȘtergere
  13. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  14. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere