sâmbătă, 5 iunie 2010

Un gand

Mi-e dor de verile alea lungi din copilarie, cand aveam atata treaba cu joaca, incat nu-mi ajungeau zilele. Vacantele de vara, la bunici, cu nuci, piersici si compot de prune...
Mi-e dor sa nu fac nimic. Sa am atata timp liber, incat sa ma plictisesc.
Vacantele de om mare sunt intotdeauna pe fuga. Ca si viata.
Alergam bezmetici, pana la pauza de cel mult doua saptamani... Si-apoi, o luam de la capat.
Si tot asa...

8 comentarii:

  1. frumos gand,din pacate multi dintre noi am plecat departe de locurile natale(pe care cu ceva noroc le vizitam de 2-3 ori pe an) dar nu trebuie sa uitam ca suntem oameni, ca avem o viata de trait si ca munca trebuie sa se incadreze doar intre anumite limite bine definite.vorba proverbului"muncim ca sa traim nu traim ca sa muncim" voila :))

    RăspundețiȘtergere
  2. pune niste poze cu tine cand erai mica. Merci :*

    RăspundețiȘtergere
  3. ghici ce... ma aflu la bunici, unde am copilarit, are bunica compot de prune si piersici...
    P.S. o sa mananc compot si pentru tine :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Amintirile copilariei de la tara ma fagociteaza pana imi dau lacrimile uneori... "Prieten cu timpul inca nu te-ai facut!" imi sopteste la ureche secolul XXI si ma iau cu el la tranta. In fiecare zi. Si tot asa...

    RăspundețiȘtergere
  5. Am plans la postul asta..atat de simplu...dar trezeste atat de multi fiori:)Iti multumesc...poate facem ceva si reusim sa ne oprim din "alergat".

    RăspundețiȘtergere
  6. si mie mi-e dor... de aceleasi lucruri mi-e dor...si da, si eu am plans la postul asta

    RăspundețiȘtergere
  7. Cine va deslusi aroma amintirilor si a gustului dorului? Copilarie cu cirese la urechi, tie iti multumesc pentru ciresul bunicului meu; cararea catre pom serpuia pe sub geamul bunicului prin care pe inserat razbateau povestile citite cu voce domoala. Cand ma saturam de cirese, ma culcam cu fata in sus in iarba cosita proaspat, mijind ochii pana ce curcubee de lumina ma faceau sa nu mai vad nimic si sa ciulesc urechile la ferestrele larg deschise de unde, cand canta bunicul, se auzea ca dintr-un schit...
    Casuta varuita in alb, ferestre mici care au inchis pentru o lunga vreme toate anotimpurile:
    din cerdac bunicul priveste cerul, acelasi cer pe care il privesc poate eu chiar acum si ma inunda ca o mare - cand adieri calde cu parfum de dulceata de trandafiri imi gaDIla naarile intr-un mod foarte placut :)...
    Deja incep sa zambesc pentru ca imi dau seama ca suntem un popor special - noi romanii - si in fiecare din noi zace mai mult sau mai putin in stare latenta un Creanga, un Eminescu sau un Goga; problema e ca se lasa cu greu "activat" in procesul de educatie pe care nu-l ajutam deloc daca chiulim :)))

    RăspundețiȘtergere