Despre întâlniri, oameni, destin

Toate încep de undeva. Aşa că nici povestea mea în presă nu putea să fie altfel…

1998, eu – studentă în anul doi de facultate şi un anunţ în ziar.

“Radio Nord-Est caută reporter-prezentator de ştiri”. Aparent, nicio legătură cu ce făceam eu la Facultatea de Litere. Dar nu mi-ar strica niscavai experienţă, îmi zic… De fapt, voiam să văd şi eu cum e să mergi la un interviu de angajare. Aşa am ajuns într-o redacţie de ştiri. Mai precis, la cursurile unei şcoli de presă, printre alţi studenţi la jurnalism. Că deh… nu mă angaja nimeni, din prima… Două săptămâni, am mers conştiincioasă la radio. Făceam ştiri din ziare. Buletine întregi, pe care apoi le citeam, ca să prind intonaţia. Până într-o zi, când şefii de acolo ne-au pus câte un reportofon în braţe şi ne-au trimis pe teren. Era ultima zi de curs, un fel de examen, aşadar…
Am plecat speriată. Adică să merg aşa, pe stradă, şi să fac o ştire? M-am învârtit jumătate de zi prin oraş, m-am gândit la o mie de lucruri. Nimic nu mi se părea atât de important, încât să devină o ştire… Descumpănită, m-am urcat în tramvaiul care urma să mă ducă spre radio. Ştiam că n-o să mă angajeze nimeni şi începusem să mă încurajez că… asta e, a fost o experienţă interesantă. Şi în timp ce inventam o scuză decentă… L-AM VĂZUT! Nu ştiu ce anume din mine – sunt o mare timidă – mi-a dat curaj. Aproape că am sărit din tramvai, l-am oprit, i-am zis ceva la repezeală şi am pornit reportofonul…

2009, eu, în platoul Observatorului. Invitat: Ovidiu Lipan Ţăndărică

- Ştiţi… vreau să vă spun ceva. Aştept de foarte mulţi ani să vă zic… Datorită dumneavoastră, eu lucrez, astăzi, în presă…
- …(nr. uimire!!!)
- Acum nouă ani, v-am oprit în Piaţa Unirii din Iaşi şi v-am luat un interviu pe stradă. Vă văzusem din tramvai… Eram amărâtă, trebuia să mă întorc în redacţie cu o ştire, iar eu nu găsisem nimic. De ştirea aia, urma să depindă angajarea mea la radio. Aşa că am alergat după dumneavoastră şi v-am pus reportofonul la gură. Văzusem Visul Toboşarului, cu o seară înainte… Mi-aţi răspuns la toate lucrurile alea… N-am apucat, în toţi anii ăştia, să vă spun cât de recunoscătoare vă sunt. M-am întors în redacţie şi mi-am impresionat şefii! Aveam interviu cu un Phoenix!!! M-au angajat pe loc. Vă mulţumesc, domnule Lipan!

Aveam lacrimi în ochi. Şi eu, şi el. E întâmplarea care mi-a schimbat viaţa. Fără povestea asta, aş fi fost, acum, profesoară de limba franceză. Cu puţin noroc, aş fi prins o şcoală din oraş… Aş fi trăit aşa cum o fac sute de mii de bugetari, din ţara asta.
Dar viaţa a avut alte planuri cu mine…