Les neiges d'antan

E iarna stearpa, ca o umbra falsa a toamnei. Curand, n-o sa mai fie deloc. Oare cand si-a pierdut forta? Pe la mijlocul lui decembrie, se dezlantuise, parea c-a biruit. Si-apoi inca un puseu palid, acum vreo saptamana... Muntii, altadata impovarati de omat, asteapta si ei. E aproape miezul lui ianurie si nu avem zapada...
Mi-e dor de-un viscol in Valea Dorului. Am trait unul, naprasnic. Eram in vacanta, tot in ianuarie, acum patru ani. Am luat telecabina spre 1400. Acolo, am asteptat vreo doua ore. Sus, vant cu transport de zapada. Priveam pe geamul de la teleferic si asteptam sa se potoleasca. Cine a schiat in Vale stie ca vremea, acolo sus, e mai capricioasa ca o femeie... Rand pe rand, schiorii s-au dat batuti. Am mai ramas vreo patru. Si apoi unda verde! Parea ca viscolul se potolise. Insa cand am iesit din refugiul telefericului, pe platou, la cota 2000, m-a izbit in fata cu o forta uluitoare. Cineva ma impingea de la spate si nu puteam sa-mi gasesc echilibrul. Jumatate de ora mi-a luat sa ajung in varful colinei, in dreptul telescaunului, de unde porneste partia spre cabana din vale. Doar ca, acolo, s-a rupt filmul. Vant cumplit si ceata, de nu vedeai la un metru in fata... M-am luat dupa ceilalti, si ei, buimaciti de forta naturii. Am inceput cu totii sa coboram pe varianta... Dupa cateva minute, mi-am dat seama ca ceva nu era in regula... Nu eram pe partie, zapada era tare ca tabla, niciun reper nicaieri. Desi coboram, aveam o senzatie ciudata ca urc. Mi s-a facut rau. Am strigat ca nu suntem pe drumul cel bun. I-am convins sa ne intoarcem. Dupa inca vreo trei sferturi de ora de mers aproape in cerc, am vazut un pilon. Era telescaunul... Si apoi pista...
Am ajuns la cabana din Vale epuizata. Am povestit celor de-acolo ce s-a intamplat si mi-au zis ca nimic nu e mai periculos ca ceata si viscolul. O simtisem pe pielea mea... Tot atunci, am aflat povestea unui tanar, care a murit asa. S-a ratacit pe o ceata, ca cea despre care am povestit, si l-au gasit primavara...