Toata copilaria mea mi-am dorit sa fiu ca Nadia. In jocurile noastre, noi, fetele ne bateam pentru rolul ei. Iar cand am implinit varsta de scoala, parintii mei, martori ai acestei pasiuni, m-au dat la o clasa speciala de gimnastica. Asta insemna antrenamente zilnice. Si, in fiecare dimineata, de la 8 la 9, balet.
Dar pana sa ajung acolo, a fost prima zi de scoala. Si prima ora de balet. In sala, antrenorul de gimnastica, domnul Radu, si balerina, doamna Balog.(Interesant, acum imi dau seama ca asa le-am zis intotdeauna: domnul si doamna, intr-o epoca in care toti erau tovarasi...) Era prima intalnire si, ca sa ne verifice aptitudinile, ne-au pus sa facem spagatul. Nu mi-a iesit asa cum ar fi trebuit si m-am asezat, cu picioarele departate, intr-o imitatie stangace de spagat. Profesorul m-a vazut, s-a apropiat si m-a lovit cu pumnul in spate. O lovitura atat de puternica, incat o simt si acum, pe sira spinarii...
- Aici nu ne relaxam!
Am stiut, atunci, ca n-o sa fiu niciodata Nadia. Tot ce-a urmat a fost un cosmar. Simpla prezenta in sala a acelui om ma paraliza. Si nu indrazneam sa le spun nimic alor mei, pentru ca eu imi dorisem sa fac gimnastica. Chinul copilariei mele a durat vreo trei ani. Pana intr-o zi, cand am venit acasa cu picioarele invinetite. Profesoara de balet, o unguroaica a carei singura pasiune era sa ne jigneasca ingrozitor, ma batuse cu o scandura, pentru ca nu executasem corect nu stiu ce miscare... Parintii nu m-au mai lasat sa merg la antrenamente.
Asa mi-am incheiat cariera sportiva. Am o singura amintire palpabila, de atunci. Un articol in Flacara Iasului, de prin '84, in care eram mentionata ca rezerva a lotului judetean de gimnastica ritmica... A fost, de altfel, si cea mai mare performanta...
si cand te gandesti ca "domnul" Constantin Radu era vazut ca omul de care se leaga performantele minunate ale gimnaticii ritmice la Iasi...
RăspundețiȘtergere@Traian, omul chiar a facut performanta. Probabil ca n-a fost pentru mine...:)
RăspundețiȘtergereStii ca nu li se mai dau rente viagere onor foste gimnaste olimpice?Am observat ca blogul tau a devenit un fel de chat.
RăspundețiȘtergereIti recomand sa vezi filmuletele cu Tudor Chirila,anume:Cruciada culturii si Scrisoare pt liceeni.Foarte tari ,si acum inteleg de ce Crin Antonescu l-a dat drept model pt el in "Confruntarea pt Prezidentiale"
Sa-i ierti, Dumnezeul razbunarii va da gust mancarii!
RăspundețiȘtergereCele mai bune lucruri sunt la indemana tuturor. Sunt lucruri ca adevarul, dragostea, prietenia, compasiunea, cumpatarea. Maretia nu are nimic de-a face cu banii, faima sau averile. Nu stiam aceste lucruri cand mi-am inceput cariera pentru care fac cam multe sacrificii, fructele ambitiei incep sa-mi fie amare...
Cum să dai într-o făptură blondă şi care zâmbeşte frumos?
RăspundețiȘtergerePe mine, doar portarul şcolii m-a alergat pentru că, voit, m-am strâmbat la el. Totuşi,părasindu-şi intempestiv postul, au intrat mulţi colegi în şcoală,care,prin faptul că întârziaseră, erau supuşi consemnului de a nu intra(?)
Doamnei Magda şi doamnei Elena Alexandra, despre cartea care vă interesează şi la care a făcut referire domnul Nanu Romeo în comentariul său de la topicul precedent. Voi fi scurtă că mă grăbesc la şcoală:
RăspundețiȘtergereNumele adevărat al autorului este George Steiner. În perioada premergătoare holocaustului, fiind evreu, a publicat foarte puţin, sub pseudonimul Thomas Klein, în domeniul metafizicii. Este numele la care face referire domnul Nanu. Documentaţii despre activitatea sa din acea perioadă nu se prea găsesc. Pe Wikipedia nici nu se menţionează.
Opera esenţială a publicat-o sub numele adevărat. Găsiţi o documentaţie bogată pe Wikipedia la numele George Steiner.
Cartea în cauză se numeşte „After Babel” şi a fost prima dată publicată în 1975. S-a editat şi în limba română sub denumirea „După Babel” la editura Univers în 1983. Ulterior a fost publicată o a doua ediţie în 1995 la Oxford University Press.
Iată şi două linkuri la nişte articole în română:
http://www.humanitas.ro/george-steiner
http://www.romlit.ro/lecia_lui_george_steiner
Acestea sunt datele pe care mi le-a transmis domnul Nanu. Eu am intrat pe un sait unde am găsit începutul cărţii am citit puţin şi nu am înţeles nimic. A zis domnul Nanu că e prea devreme, să mai cresc şi să-l mai las naiba de internet că altfel nu voi înţelege niciodată nimic din cartea aceasta.
daca-ai avea habar despre problemele fiziologice pe care le au gimnastele de performanta te-ai ingrozi. ala nu e sport, e mutilare.
RăspundețiȘtergerein alta ordine ne idei, mai toti antrenorii de la juniori, indiferent de sport, nu au pic de pedagogie. majoritatea nu are nici macar habar de sportul pe care sustine ca-l preda copiilor.
@omuldelamunte, pe atunci nu eram blonda. poate de-aia:)
RăspundețiȘtergereAcest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereAm stat toata ziua si ti-am citit blogul. Simona , esti o fata pe cinste.
RăspundețiȘtergereOh, Doamne... Mi-ai amintit de clasa de balet din copilaria mea... Craiova anilor '80, Clubul Electro Putere, pentru ca la EP lucra tata ca inginer, si domnul profesor - cred ca nu i-am stiut niciodata numele - in varsta, uscativ, cu aceeasi flexibili negri, rosi, cu pantalon gri si vesta verde inchis, ne recita cu voce tremurata din Macedonski si Alecsandri, intotdeauna dupa incalzire in timp ce ne pozitiona pentru lucru. Iar incalzirea insemna "doamna de la pian", plinuta si surazatoare, cu partitura ei, invariabil Fur Elise, si noi, maruntei, pasind importanti si fara ritm intr-un cerc aproximativ... Performanta? Nu. Doar frumos...
RăspundețiȘtergereO poveste din Baia Mare, cînd a venit acolo lotul de gimnastică. Fetele s-au dus, într-o zi, la cofetărie. Apucaseră să îşi cumpere prăjiturile şi să se aşeze la masă. A intrat antrenorul şi le-a pălmuit în văzul tuturor. Şi toată lumea le ştia. (printre fete era şi Nadia). (povestea s-ar putea să nu fie adevărată, eram mic cînd am auzit-o. Dar eu cred că e.)
RăspundețiȘtergereDa' de zâmbit, zâmbeai frumos, las-o norocului de treabă!
RăspundețiȘtergereCă doar nu ţi-ai platinat şi zâmbetul! Gropiţele alea 3D sunt puse de mama...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereNu inteleg un lucru,de ce ziaristii astia sunt asa de nesimtiti?am ramas socat cand te-am vazut postarile tale de pe blog din ultimele 2 zile in ziarele cancan si libertatea.De ce nu va lasa si pe voi sa respirati?cred ca se folosesc de blogul tau ca sa-ti gaseasca un nod in papura,ei neavand nicio stire vreodata din cate stiu eu ca ai fost prin cluburi sau cu vreun Poponetz sau funduletz :)Sper ca marsaviile unor asemenea oameni daca or mai fi oameni sa nu te afecteze.
RăspundețiȘtergereAcest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereBună seara,
RăspundețiȘtergereExistă un produs organic, natural care nu se strică niciodată. Ceara de albine. Dacă pui ceară într-un butoi aşa o găseşti şi peste zece mii de ani, oricât ar bate soarele în ea sau oricât de ger ar fi. Se topeşte, îngheaţă, dar rămâne la fel. Nici măcar diamantul nu e aşa.
Sentimentul de dăinuire este cel care m-a determinat cel mai mult în viaţă. Şi asta fără să fiu demagog.
În satul în care m-am născut eu lucrurile şi stările rămân la fel mult, mult timp. Biserica noastră este din bârne de lemn, e mică şi este datată 1654. Nu are picturi, zugrăveli sau ornamente. Are câteva icoane învelite în văluri cusute poate acum două sute de ani. Mă cuprinde în ea un sentiment aiurea pe care nu pot să-l descriu. Podeaua pe care calc, lucrurile pe care le ating, au fost de asemenea atinse sute de ani de oameni de pe aici, de înaintaşi ai mei. Sentimentul religios este insignifiant faţă de ce simt cu adevărat.
Acum doi ani au declarat-o monument al patrimoniului naţional şi nu ne mai lasă în ea. A fost construită o alta mare, strălucitoare, cu termopane şi zugrăveli costisitoare. Mă simt acolo ca-n gara de nord.
O altă instituţie care dăinuie la noi este relaţia naş – fin. Cei din familia mea, referindu-mă aici nu numai la cei din curte ci la toţi unchii, verii, surorile mele plecate în lume, avem ca naşi, de vreo două sute de ani aceeaşi familie, şi îi vom avea probabil încă două sute de ani de acum în acolo. Noi nu avem voie să ne alegem naşii. Când se naşte un copil, familia naşilor stabileşte care din ei îl va boteza şi mai târziu îl va cununa. Părinţii copilului nu îi aleg numele, numele se transmite de la naşul lui. Eu sunt bătrân, dar de fiecare dată când mă întâlnesc cu naşul meu, îi pup mâna. Din obligaţie, sau cu ostentaţie? Nu, pur şi simplu aşa se face. Cum de asemenea se face că din camera cu icoana, unde vine popa cu crucea nu ies niciodată cu faţa, pentru că aş întoarce spatele la icoană. Am locuit în Bucureşti 28 de ani. Nu am înţeles niciodată ce putere are o cununie, dacă te cunună o familie de colegi de la serviciu sau de vecini de bloc sau de prieteni pe care ţi i-ai făcut la mare.
[urmează în comentariul următor]
[continuare]
RăspundețiȘtergereTotuşi ceva se schimbă şi la noi. De exemplu, când eram eu la şcoală, dacă trecea un învăţător pe drum, oamenii care stăteau pe bănci pe la porţi se ridicau în picioare şi îşi luau căciulile de pe cap. Nu trecea directorul şcolii sau primul ministru, nu, doar un simplu învăţător. Carte am învăţat de frica bătăii. Luam cu toţii bătaie la şcoală una într-una. Aveam în clasă o colegă, fata directorului. Lua bătaie şi ea la una cu noi. Ne simţeam nedreptăţiţi? Din contră, sentimentul era de culpabilitate. S-a revoltat bietul tata vreodată? De unde! Când auzea că am luat bătaie la şcoală, mă bătea şi el câte trei zile pe unde mă prindea.
Acum lucrurile au evoluat în bine. Am fost la şedinţa cu părinţii şi elevii la nepoata pe care o am în grijă. Copii vorbesc cu profesorii cu dumneata şi nici gând să se ridice în picioare când trebuie să răspundă ceva. Nu, pentru că le-ar fi încălcate drepturile. Tot timpul şedinţei părinţii s-au plâns de diverse chestii: Că profesoara cutare a ridicat tonul la copil iar acesta a venit plângând acasă, că după ce le-a corectat lucrările un profesor i-a spus nota fetei cu ironie în glas.
O profesoară a lovit peste mâini un elev. Profesorii şi comitetul părinţilor au depus o plângere la inspectorat pentru a o da afară pe recalcitranta profesoară. Şi ştiţi de ce? Pentru că acel copil era un înger foarte responsabil bietul de el. Iar noi, vedem cu toţii în jurul nostru numai babe frumoase şi copii cuminţi.
Domnişoara Simona a prins vremuri mai bune în şcoală, vremuri mai noi, când un antrenor de gimnastică îţi dădea un pumn pentru a-ţi îndrepta spatele doar pentru că era rău intenţionat şi nu pentru că îi păsa şi voia să facă ceva din tine.
Stau şi mă întreb cum ar fi fost mai bine. Ca pe timpurile mele când gestul antrenoarei de balet ar fi culpabilizat-o pe domnişoara Simona şi aceasta ar fi înghiţit şi ar fi mers mai departe, sau acum? Nu ştiu! Ar fi ajuns dânsa o sportivă de performanţă? Sau dacă ajungea, îi era mai bine ca acum? Numai Dumnezeu poate şti.
E totuşi bine că s-a întâmplat aşa, acest fapt oferindu-ne nouă posibilitatea de a ne bucura profund de mult prea scurtele momente ale prezenţei sale de week-end.
La revedere!
Si de ce ai continuat sa te duci timp de 3 ani la antrenamente... daca din prima zi ai simtit ca niciodata nu vei fi Nadia ? Probabil ai avut o dorinta extraordinara de a reusi :) frumos.
RăspundețiȘtergereNu te intrista pentru mizeriile presei, referitor la postarea ta "Sint furioasa".Esti cunoscuta si iubita. Astia de la ziare ar trebui sa aiba si alte etaloane morale inafara de bani.
RăspundețiȘtergereCe au putut sa conceapa,te traznesti nu alta. Am vazut si eu articolul. Se intelege intr-adevar altceva decit realitatea. Totusi cine te cunoaste, te iubeste oricum, asa ca nu merita sa te enervezi prea mult.
simona ... chiar nu te inteleg de ce esti furioasa. ai lucrat in radio... in iasi... nord est.. pepiniera radio...stiai foarte bine ce te asteapta cand ai facut pasul de la iasi la bucuresti. daca nu ai fost constienta la ce te expui in momentul cand ai venit in bucuresti ce vrei sa-ti facem.. pur si simplu te simti frustrata.. dar trebuie sa te obisnuiesti. daca tie ti-au facut asta..oare cum se simtea andreea marin cand au fotografiat-o paparazii cu un tip in pat. asa ca grow up simona
RăspundețiȘtergerehe he he; eu si sora mea am mers vreo 3 ani la gimnastica, inainte de Revolutie. pe noi nu a apucat nimeni sa ne loveasca pentru ca nu am mai vrut sa facem acest sport. erau in sala antrenoare care stateau cu bata langa fetele mai mari si le loveau daca greseau ceva... pacat ca avem o mentalitate idioata, daca nu invata copilul, il batem, sa se invete minte...
RăspundețiȘtergereApropo de profesoara ta a carei placere era sa va jigneasca...si in ziua de azi sunt destule care fac la fel si sincer as prefera sa ma loveasca cand nu imi iese ceva miscare decat sa ma faca idioata,incompetenta,etc. Fac balet de 8 ani, mi-am distrus copilaria,curand simt ca voi ceda psihic din cauza profesoarelor de specialitate si sa nu mai spun ca ma doare tot corpul de parca as fi fost in razboi. Ma bucur pentru tine ca nu ai continuat (pt ca si cu o singura ora pe zi ar fi fost grei;noi avem 3 -4 ore in fiecare dimineata si cateodata mai avemsi dupamasa) si ca ai reusit sa ajungi unde esti acum :) eu mai am un an si scap. Tine-mi pumnii :)
RăspundețiȘtergere